trezire

1

mieriu în juru-mi sunetele curgeau
și strai sonor mi-am făcut din ele
și-n păr am prins sfială de floare de măr
și tremur de pajiște crudă
pe buze-mi dormea leneș polenul
și din urechi, fluturi mici, aurii îi iscodeau delicat tihna

în amintire
pași de umbre dragi și cuminți înmugureau deodată
la miros nostalgic de liliac ud

Motanii alb-portocalii nu mor niciodată

1

Motanul meu deschide dimineața doar un ochi
să îi afle culoarea.
Cu celălalt urmărește încă în vis vrăbiile și cărăbușii de mai.

Uneori toarce altfel, pe note calde
și își ascute ghearele de pragul amiezii.
Atunci știu că noaptea a alergat o mâță cochetă dincolo de capătul curcubeului,
până ce orologiul fără limbi i-a arătat ora mesei.

Motanul meu iubește plimbările și mirosul cafelei.
Nu poate fi găsit decât toamna târziu,
când se rastoarnă ploile din ceruri
și îi umplu coclaurile cu ochiuri de baltă murdare.

Azi e plecat.
Exact unde, nu știu.
Dar mâine îl puteți vedea la colțul iernii cu primăvara,
acolo unde înfloresc cireșii și melcii se plimbă pe poteci de răcoare.

In amintirea lui Bobocel,  mai 2016-decembrie 2019

tu

3

brațele tale, spânzurători atârnand ceruri moarte în
vorbele tale, cărări coborând deznadajduit îngeri din
ochii tăi, întrebări smintite vătămând miracolul lumii și
tu, furtună pironită statornic de-o nesfârșită părere de rău

necuprindere

a

pe acolo trece acum doar vântul
domolind fierbintele setei ultimei priviri
și iarba poartă încă duios urma ultimului pas
cu munții rostogolind între creste sunetu-i înfrigurat și ars

doar toamna asta împărăteasă nu știe cuprinde plecarea ta neplecată

In memoriam Eduard Robert Klocek și Jakab Enikő

your planet

1

I came to your planet not so long ago
my steps were salted
my faith unmoved

with one glance I saw it all: the forest silenced and the hungry ghosts
the frozen flowers and the pilgrims lost
the water of dark seaweeds
the mountains of misdeeds
your teeth sharpened into fangs

I found you sitting on a wet piece of wood
your temples burning
your eyes arctic
“So take me, take me to yourself” I said
your hand moved
crumpled papers
shiny pieces of metal
golden medals
precious fabrics
glowing reviews in glossy magazines
fake smiles circling the emptiness inside
“here I am” you answered numbly

my steps were salted
my faith unmoved

“Take me to your words.
Take me to your tears.
Take me to the tip of your fingers.
Take me to your deaths and rebirths.
Take me to your coffee.
Take me to your taste.
Take me to your breath.
Take me to your sunsets.
Take me to your fears.
Take me to your bad dreams.
Take me to your skin.
Take me to your heart.
These are what I have come for.”

fall

2

 

“Birds are dots to help you read the sky”
you used to say
wearing that perfectly worn out suit
“Sometimes the story makes no sense.
The wind blows all the birds away, like now,
and fear begins to taste
like thousands bleeding impala
under your skin

“The devils ceased fire indeed.” I used to answer
bent over myself
in that perfectly sorrowful question mark
I died as gracefully as autumn does
on the edge of those last words I said to you.

*poza preluata de pe internet

the sleep of god

IMG_6155

today i saw god going to sleep
his little hand threw a paper bag into the waste-basket
aimlessly
there was so much beauty around
birds purling the colours of the trees above the
grass dancing slowly with the wind cuddled up to the
light playing with time from one corner of the garden to the other
he missed his blow
from a bench, an army of words, like blue devils, raged at him
the garden was loud of the sound of his smile
melting down